gastromania

In Maramures,
mincarea de vara nr. 1. Un fel de supa de pastai, cu rintas si smintina, fara
carne si, de cele mai multe ori, alba – fara boia, fara rosii. Se face usor. Se
face des. Se face in zilele de lucru.

 

In Maramures,
mincarea de vara nr. 1. Un fel de supa de pastai, cu rintas si smintina, fara
carne si, de cele mai multe ori, alba – fara boia, fara rosii. Se face usor. Se
face des. Se face in zilele de lucru.

 

Asta-dimineata, frate-meu s-a trezit si a zis ca ar minca niste de-alea… friganele. Uitasem de ele, nu mai maninc nimic prajit de ceva vreme. Dar ce mi-amintesc e placut, asa incit, cind m-a strigat din bucatarie, sa ma intrebe daca vreau si eu, am zis: da, vreau eu prima felie (stiti voi faza cu uleiul proaspat…). Masinaria se pusese in miscare, sora-mea se dusese dupa lapte si oua, frate-meu a scos citeva felii de piine cu tarite, dar mai fina si oarecum indesata (nu din aceea cu gauri prin ea).

 

Eu stateam in pat, ma uitam la Arizona Dream si ma bucuram de prima zi cu (ceva) soare dupa o saptamina de intuneric diurn. Mi-au adus doua felii. Bune, fierbinti si, din fericire, fara nimic dulce pe ele. Stiam ca unii pun zahar pe friganele, dar eu nu sint prea apropiata de zahar si derivate.

 

Oricum, all in all, a fost un mic dejun american (remember mic-dejunurile lor din filme, cu friganele sau cu niste "pancakes" imense si groase, un fel de friganele sui generis?). Si, pentru ca eram prea pusa pe visare, mi-am amintit ca ultima oara inventasem un sos fain pentru friganele, din suc de rosii, putin mustar si condimente. Care venea pe fiecare felie, turnat cu lingura. Fireste, intreaga combinatie capata aer de mncare elaborata, pentru ca nu se mai putea minca la botul calului, ci musai cu farfurie si ceva instrumente de taiere-prindere. Recte, cutit si furculita.

Zilele astea am avut ocazia, in doua locuri din tara, sa fiu martora fabricarii unui altfel de compot. Altfel, fireste, de cum il face mama acasa (fructe fierte cu apa si zahar intr-un imens cratitoi si apoi distribuite echitabil in borcanele curate si calde). Acum, sa fim bine intelesi, eu cu zaharul nu (mai) sint foarte prietena, dar, din cind in cind, mai ales in ospetie, mai gust din conservele facute de altii. Ca sa am ce va povesti, fireste – si nu pentru ca ar fi dat poftele peste mine (noi).

 

Si pentru ca am gasit, la termenii cautati de oameni pe google, prin care au ajuns aici, "compot de prune la borcan pentru iarna" (cineva care stia precis ce voia!), iata reteta vecinei mele din Maramures: fructele (pere, piersici, mere, prune) se curata, se taie bucati mari, se aseaza in borcane – CRUDE. Peste ele se toarna siropul RECE, apoi borcanele se inchid (leaga, capseaza, etc., fiecare dupa posibilitati si preferinte). Borcanele se aseaza intr-o cratita cit de joasa si cit de larga – care, la rindul ei, se aseaza pe "spori" (a se citi shpori cu i scurt). Adica pe soba. Musai cu lemne. Si se sta. Si se asteapta. Si se baga lemne in soba. Si nu se pierde rabdarea. Asa, ca la vreo doua zile dupa inceputul operatiunii, compotul e gata. Garantat cel mai bun din cite am mincat.

 

Al doilea compot bun, facut dupa aceeasi reteta, insa undeva, in Salva de Bistrita, l-am primit de la o femeie foarte cumsecade, care ne-a gazduit, pe mine si pe prietenii ramasi in pana de alternator, in curtea ei. Ea spala rufe, de mina, la covata, ne mai intreba de una-de alta, ne povestea de "piticul" ei, care, cuminte, isi facea somnul de prinz. Si ne tot intreba cu ce sa ne serveasca. A facut cafele calde sa ne ajute sa alungam frigul din noi. Cum eu nu beau, mi-a adus doi pumni de nuci verzi (bucuria mea!) si un borcan cu compot. Ne-am straduit, cele doua zile cit a durat drumul din Maramures pina in Brasov, parcurs pe etape, sa desfacem borcanul. Ne uitam la lichidul bordeaux, la prunele mari, renclode, dinauntru, si salivam. Intr-un final, mama mi-a aratat o metoda (incalzirea capacului), iar ieri seara, l-am dat gata. Bun, bun, bun. Si dulce.

Se stie ca mincam
destul de prost – fata de posibilitati, fata de cantitatea mare de informatii
disponibile despre o nutritie echilibrata. Se mai stie si ca romanii au un umor
aproape negru (similar, de multe ori, cu interiorul plaminilor lor). Si ca se
folosesc de acest umor defetist pentru a isi justifica multiplele preferinte
mai putin placute dieteticienilor, nutritionistilor si propriilor lor organe
interne. De genul: pune si mie aicea niste legume din alea de porc! Fireste, nu
vei auzi peste tot acest indemn. Exista mai multe feluri de oameni (asa cum
putem vedea, din pacate, caricaturizat schitate, cele doua familii din reclama cu
“ahh, cum ma rasfeti tu pe mine, veverito!), dar sintagma cu “legume de porc” este mai des intilnita in casele cu hipertensivi – si unde se maninca porc. Gras.

Despre acest porc
vegetal as vrea sa va povestesc. De fapt, despre aceste pseudo-legume. Ele
reprezinta, in fapt, yin si yang, in nutritie. Yin,legumele:  slabe, lunare, iti dau ce-ti trebuie dar nu
sint puternice, nu subzista fara yang. Nu te scot din iarna, ca sa zic asa. Vegetarienii excesivi arata, adesea, de parca ar fi ramas fara vlaga, dupa
o iarna eterna a legumelor fierte. Yang :
carnea (de porc) gras, gustos, insa trebuie sa fie temperat de yin – altfel,
acest exces de energie iti dauneaza.

Depinde de cum
imbini yin si yang, in alimentatie – iar asta se vede si in vorbele de duh cu
care intimpini ora mesei, mai ales in preajma musafirilor (in fata carora se
dezleaga baierele traistei cu vorbe de duh).

Va mai dau una,
asupra careia puteti sa rumegati: Decit bucate stricate, mai bine mate crapate. Sugestiva, nu?

 

Se stie ca mincam
destul de prost – fata de posibilitati, fata de cantitatea mare de informatii
disponibile despre o nutritie echilibrata. Se mai stie si ca romanii au un umor
aproape negru (similar, de multe ori, cu interiorul plaminilor lor). Si ca se
folosesc de acest umor defetist pentru a isi justifica multiplele preferinte
mai putin placute dieteticienilor, nutritionistilor si propriilor lor organe
interne. De genul: pune si mie aicea niste legume din alea de porc! Fireste, nu
vei auzi peste tot acest indemn. Exista mai multe feluri de oameni (asa cum
putem vedea, din pacate, caricaturizat schitate, cele doua familii din reclama cu
“ahh, cum ma rasfeti tu pe mine, veverito!), dar sintagma cu “legume de porc” este mai des intilnita in casele cu hipertensivi – si unde se maninca porc. Gras.

Despre acest porc
vegetal as vrea sa va povestesc. De fapt, despre aceste pseudo-legume. Ele
reprezinta, in fapt, yin si yang, in nutritie. Yin,legumele:  slabe, lunare, iti dau ce-ti trebuie dar nu
sint puternice, nu subzista fara yang. Nu te scot din iarna, ca sa zic asa. Vegetarienii excesivi arata, adesea, de parca ar fi ramas fara vlaga, dupa
o iarna eterna a legumelor fierte. Yang :
carnea (de porc) gras, gustos, insa trebuie sa fie temperat de yin – altfel,
acest exces de energie iti dauneaza.

Depinde de cum
imbini yin si yang, in alimentatie – iar asta se vede si in vorbele de duh cu
care intimpini ora mesei, mai ales in preajma musafirilor (in fata carora se
dezleaga baierele traistei cu vorbe de duh).

Va mai dau una,
asupra careia puteti sa rumegati: Decit bucate stricate, mai bine mate crapate. Sugestiva, nu?

 

Sint in pauza de documentare. Revin io:)

Se taie rosiile felii (nu neaparat epilate), se stoarce lamiie peste, se picura ulei de masline – se condimenteaza cu sare si piper (nu cu altceva, sa nu aiba gust prea puternic de condimente).

Pieptul de pui se feliaza, se condimenteaza, se da prin faina (optional) si se prajeste in ulei si cind se scoate, se pune direct in amestecul de rosii cu lamiie. Trebuie sa se imbibe cu sucul ala. Se serveste cu orez simplu, alb (parboiled, daca preferati).  

Asta este reteta, asa cum mi-a dictat-o Dora. Stiti ca ma plimb mult, asa ca azi am ajuns, in cautarea unei lampi cu infrarosii, la Sighetu Marmatiei. Dora, plina de energie, a tinut neaparat faca puiul dupa reteta asta – iar acum eu, in asteptarea gustului pe care mi-l pefigureaza mirosul, nu pot decit sa scriu reteta.