Archive for Diverse

Masa gratis

luni, octombrie 27th, 2008
 Eram prin Carrefour , in weekend. Hotarisem sa ramin o saptamina in Bucuresti, in ciuda faptului ca nu aveam mare lucru de facut – asa incit, simbata dimineata, m-am dus, impreuna cu nepoata mea, la pierdut vremea prin Carrefour. Numai asa, de kiki (ma rog, aveam noi si o "tinta", cum se spune: sa cumparam acumulatori pentru aparatul foto – ne planuisem o iesire la peisage, pentru duminica).
Si ne-am invirtit. Si ne-am uitat la tot felul. Timp – berechet. Promotiile, insa, incurcau locul, mai ales in zona food. am incercat sa ne fofilam – pina cind am ajuns in mijlocul unei cozi. Am decis sa raminem in zona si sa gustam bunatatile. De la Milli, o crema de brinza din care primeai un paharut. De la o alta firma, tot crema de brinza, dar cu niste bilute albe si ciocolatii, din care se distribuiau cutii intregi, proaspat decapacite. Gustul imbogatit cu e-uri nu mi-a spus mare lucru. De fapt, senzatia finala era un gust metalic. Am mers mai departe. Am gasit la raft iaurtul cu dulceata de nuci verzi, atit de promovat recent. Ne´-am luat citeva pentru acasa, apoi am inaintat. Pe stinga, perle de brinza. In dreapta, alt tip de iaurt. Eu am mers in stinga (imi trebuia musai ceva sarat cu care sa dreg oroarea de gust care-mi ramasese dupa crema de brinza), my niece, in dreapta si apoi iar in dreapta, la mostrele de mezeluri (yeak, sa o citez). Ne-am regasit la casele de marcat, satule. De tot.

Pastai cu zama

marți, septembrie 30th, 2008

In Maramures,
mincarea de vara nr. 1. Un fel de supa de pastai , cu rintas si smintina, fara
carne si, de cele mai multe ori, alba – fara boia , fara rosii. Se face usor. Se
face des. Se face in zilele de lucru.

Aceasta mincare –
de altfel, delicioasa, cu toate ca facuta cu odiosul rintas – capata insa
valente diferite in muzica populara moroseneasca. Mincarea de dus lucratorilor
pe cimp sau pe unde ii mai ai tocmiti apare, citeodata, in cintecul popular –
si nu intotdeauna in locul si momentul potrivit.
 
Poate aparea in alaiul de
nunta, in formulari gen “ma-ta mi-a dat (doar) pastai cu zama”, o insinuare nu
tocmai placuta la adresa socrilor mici. Poate aparea ca ocara, din partea
lucratorilor. Citeodata, o masa considerata buna, consistenta, de catre
lucratori, e alcatuita din “tocana” (mamaliga cu brinza de oaie, slanina –
totul la foc), cirnat prajit (mai intii fiert, dupa cum v-am mai povestit).
Pirosti.
 
Iar masa alcatuita din pastai cu zama aduse in oala nu e la prea mare
pret. Asta, daca judeci dupa standardele locale. Daca nu le ai cu judecatile
impamintenite, e posibil sa maninci acele pastai cu zama si sa ti se para cea
mai buna ciorba de vara. Asa cum si este.

 

Legume de porc

vineri, septembrie 26th, 2008

Se stie ca mincam
destul de prost – fata de posibilitati, fata de cantitatea mare de informatii
disponibile despre o nutritie echilibrata. Se mai stie si ca romanii au un umor
aproape negru (similar, de multe ori, cu interiorul plaminilor lor). Si ca se
folosesc de acest umor defetist pentru a isi justifica multiplele preferinte
mai putin placute dieteticienilor, nutritionistilor si propriilor lor organe
interne. De genul: pune si mie aicea niste legume din alea de porc ! Fireste, nu
vei auzi peste tot acest indemn. Exista mai multe feluri de oameni (asa cum
putem vedea, din pacate, caricaturizat schitate, cele doua familii din reclama cu
“ahh, cum ma rasfeti tu pe mine, veverito!), dar sintagma cu “legume de porc” este mai des intilnita in casele cu hipertensivi – si unde se maninca porc. Gras.

Despre acest porc
vegetal as vrea sa va povestesc. De fapt, despre aceste pseudo-legume. Ele
reprezinta, in fapt, yin si yang, in nutritie. Yin,legumele:  slabe, lunare, iti dau ce-ti trebuie dar nu
sint puternice, nu subzista fara yang.
Nu te scot din iarna, ca sa zic asa. Vegetarienii excesivi arata, adesea, de parca ar fi ramas fara vlaga, dupa
o iarna eterna a legumelor fierte.
Yang :
carnea (de porc) gras, gustos, insa trebuie sa fie temperat de yin – altfel,
acest exces de energie iti dauneaza.

Depinde de cum
imbini yin si yang, in alimentatie – iar asta se vede si in vorbele de duh cu
care intimpini ora mesei, mai ales in preajma musafirilor (in fata carora se
dezleaga baierele traistei cu vorbe de duh).

Va mai dau una,
asupra careia puteti sa rumegati: Decit bucate stricate , mai bine mate crapate. Sugestiva, nu?

 

O inghetata rustica de vara

joi, septembrie 4th, 2008

Tardiv, e drept…

 

Intr-o buna seara, sora mea (in cirdasie cu fiica ei cea zglobie si sprintara) s-au apucat sa faca inghetata . Aveau o cartulie-brosurica din acelea, tematice – insa una destul de faina. Tema? Inghetate. Sor-mea si Maria deja pusesera ochii pe vreo doua retete: una cu Kiwi si una cu iaurt si lamiie. Pina la urma, au facut a fusion recipe, care a iesit atit de buna, incit a fost loc de repetir si imbunatatir (a se citi cu tz).
 
Era cam asa: sucul de la un numar variabil de lamii, kiwi taiat bucatele, zahar pudra, apa si iaurt, mixate si apoi congelate. Congelatorul trebuie deschis de un numar infinit de ori, pentru verificarea vizuala (aka, la ochi) a gradului de racire / inghetare , apoi, pe la jumatatea procesului, inghetata semi-congelata trebuie scoasa la aer, lumina si degete flaminde si, dupa vamuire (unii o prefera semi-congelata!), re-mixata, spre spargerea acelor de gheata si rafinarea compozitiei. Daca se sare peste aceasta etapa, clestele special (cupa) de inghetata nu reuseste sa sparga masa compacta de gheata, iar produsul devine aproape ermetic. Pina la decongelarea partiala.

Super! Hyper!

miercuri, septembrie 3rd, 2008
Market.
Ati vazut cit de multe sint in ultimul timp? Si cum au proliferat (n-as spune chiar ca ciupercile dupa ploaie, desi asta-mi vine in minte…), chiar si in orasele in care inainte nu ti-ai fi imaginat un supermarket. Orasele unde legea, in comertul alimentar, o facea pina acum afaceristul local care prinsese ceva cheag si apucase sa isi dezvolte o retea de magazine: asa cum in Zarnesti e reteaua Aditom si cum ar putea ajunge Sergiana, cum in zona Maramuresului e Unicarnul (care tinde sa devina regional, nu doar local).
 
Acum, insa, Penny Market si Plus Discount, Billa, Kaufland si triada Cora-Carrefour-real, metro… au invadat Romania. E adevarat ca aceasta crestere, privita cu multa simpatie si chiar usurare de cei din orasele mici sau mijlocii (datorita unor avantaje evidente pe care acest gen de comert le presupune), a fost temperata, vara trecuta – cind cu scandalul preturilor din super- si hyper-marketuri. Dar efectul pe termen lung ramine acelasi: modificarea tipului de comert, disparitia magazinelor medii (in Baia Mare, Hoffer aproape a disparut, acum au aparut in loc diverse – inclusiv un inedit gaj.com), scaderea globala a preturilor la unele tipuri de produse si diversificarea gamei de produse intilnite intr-un singur loc. Toate schimbarile presupuse de comodificarea accentuata a societatii in care traim.
  
Ce mi se pare interesant este ca, judecind dupa similaritatile dintre ele, supermarketurile pot fi grupate cite doua-trei – si cu putin efort putem alcatui si topuri. Daca asezam la baza supermarketul local sau regional, apoi continuam cu diada Penny Market si Plus Discount, deasupra vor veni neaparat Billa si Kaufland, apoi triada de care am mai vorbit si, peste toate, cash&carry-ul Metro. De ce asa? Fara sa fac un studiu de marketing cu instrumente adecvate, cind privesc piata de s/h-marketuri vad aceeasi asezare a celor citeva branduri intilnite la nivel national, in ierarhie. Ea se bazeaza, totusi, si pe asemanarea dintre ele si pe asezarea raioanelor in economia magazinului: dintre cele enumerate, penny market si plus discount seamana cel mai mult (nu m-as mira sa fie aceeasi firma in spatele lor) – dar si cora, carrefour si real au o dispozitie asemanatoare in spatiu.
  

[Azi am descoperit ca fiecare dintre magazine are propria sa marca favorita de sucuri de fructe imbuteliate la tetra-pak: daca la Kaufland ele se numesc Sun Gold (mere, pere, tropical , portocale, grapefruit , rosii...), la Penny market se cheama Solfrutta ( coacaze , tropical, portocale)... Si tot asa.]

 

Ucraina, mon amour!

marți, septembrie 2nd, 2008
In aceeasi Ucraina despre care v-am mai scris (de doua ori), m-am confruntat cu o parte a gloriosului trecut comunist – insa o parte care mie, ca adolescenta nascuta intr-un mic oras de munte (care nu avea nevoie de asa ceva), nu mi-a fost cunoscuta la vreme: lacto-barul. In anul de gratie 2000 (cind am fost in Ucraina) si 2001 (cind am fost in Republica Moldova), am reusit sa suprapun peste imaginea abstracta a „lacto-barului”, imagine obtinuta din lecturi, o imagine reala.
 
Din aceste doua tari, „lacto-barul” nu disparuse inca – la atitia ani dupa disparitia atitor alte insemne/simboluri ale comunismului. E drept, purta alt nume („Gastronom”) si arata, cumva, decrepit, datorita trecerii timpului si a schimbarii continue atit a obiceiurilor de consum, cit si a oamenilor in sine. Dar avea asa un parfum de Druta (care, in Clopotnita, descrie o istovitoare vizita la un lacto-bar, in ziua externarii din spital a personajului principal), incit, ajunsa acasa, am cautat romanul si l-am recitit. Mamaliguta care nu mai aburea, cu brinza si smintina, sarmalele recisoare, toate erau in ton cu atmosfera din lactobarul contemporan: cu deosebirea ca acum era pustiu, pe cind atunci (timpul romanului), aglomeratia il facea pe Horia Holban sa se simta rau, asaltat de zgomot si de lumea proasta.
 

Am simtit, la intoarcere, ca aceste doua vizite au fost ocazia perfecta pentru a vedea o alta latura a comunismului, pe care eu nu am mai prins-o in tara mea : capitala de tara comunista, cu magazinele ei, cu Gastronomul ei, cu Santehnika ei (un fel de ferometal de-al nostru). O baie in trecut, facuta in timpurile noastre.

 

Masa la Ikea

luni, septembrie 1st, 2008
Azi am cautat intr-o disperare, pe net, sa vad cind intra in vigoare noul catalog ikea. Vazusem cu ceva vreme in urma o comoda numai buna pentru noile mele (noastre) nevoi locative si, cum stiam ca la schimbarea stocului de marfa, cindva la sfirsitul lui august, e posibil sa nu mai fie (la pret redus ), voiam neaparat sa… Si totusi, nu am gasit nici o data precisa. Dar, cautind, am gasit pe o serie de bloguri discutii intre oameni – legate, surprinzator, nu de produsele din lemn, sticla si metal pentru care e celebra Ikea in toata lumea, ci de mincare!
 
Bineinteles, e aproape de inteles, pentru o capitala cu atit de putine locuri in care amploaiatul poate minca la preturi decente, ca majoritatea tinde sa se raporteze la ikea din perspectiva micului restaurant-cantina. Pentru ca despre o cantina e vorba; un loc de tipul „impinge-tava”, asa cum, de exemplu, in Cluj exista unul chiar in centru. E drept, Clujul este mult mai bine „garnisit”, din acest punct de vedere – e mai occidental si din perspectiva locurilor in care poti pierde vremea in aer liber (daca ai interesul sa pierzi vremea, fireste). Dar Bucurestiul, nu. Au existat in centru doua astfel de locuri – din pacate, minuscule, fata de Ikea (B) sau agape (Cj). Unul se afla in stinga teatrului Odeon, inainte de restaurarea Capsei si de noile constructii din zona. Un loc unde oamenii cu bani putini puteau imbuca ceva mincare gatita – si unde mie-mi placeau doar ouale „a la russe” (desi reci…). Un alt loc era undeva, pe linga Sfintu Gheorghe, spre Coltei – unde acum ceva ani a aparut un magazin de incaltaminte la 100 de mii perechea. Mai mare, altfel impartit, dar cu acelasi gen de mincare: piure, pilaf, chiftele, sarmale, mazare, fasole, snitele… ceva aperitive… piine la felie, apa la pahar…
 
Dar Ikea a generat un adevarat fenomen. In afara ca vine cu o serie limitata de meniuri, restul aspectelor sint perfect gindite pentru cineva care are nevoie sa manince ceva repede. Sau aproximativ repede, de vreme ce tot mai multa lume se inghesuie la prinz acolo – cozile sint mari, oamenii, desi in grupuri de co-workeri, nervosi – pentru ca toata lumea simte cum se duce altminteri generoasa pauza de masa de o ora. Acolo maninca tinerii, generatia care cladeste capitalismul din birourile din zona Baneasa, Tunari, Pipera. Fie mincare calda (cartofi prajiti cu gratar de pui, supa-crema de ciuperci, ciorba, crochete cu sos, somon), fie sendvisuri reci (cu creveti) prajituri, sucuri sau patiserie. Si, desi anul trecut managerul magazinului declara ca se gindesc in mod special la acesti functionari si vor sa serveasca, pentru ei, in fiecare zi un alt preparat cald din bucataria romaneasca, initiativa nu e asa de vizibila – e drept, ma gindesc ca, poate, n-am ajuns eu pe la Ikea cind se serveau aceste produse…
 
Oricum, una peste alta, restaurantul Ikea a facut, in blogosfera, valuri: oamenii discuta, altii isi dau intilnire acolo, unii se gindesc, futuristic, la momentul in care Ikea va servi to go, altii viseaza la o carucioare , altii mai multi ospatari la servire, pentru subtierea cozilor… Eu nu-mi doresc nimic, deocamdata… de la Ikea din Bucuresti. Dar cind ma voi intoarce, pre multi…

 

The Salad Hotel

duminică, august 31st, 2008

La inceput de mileniu, am fost in Ucraina la un congres. De la aeroport pina la gara din Kiev (de unde urma sa luam trenul de noapte spre Harkov), tara mi-a lasat o impresie tare stranie: peste tot militie, saracie, dezolarea din aer era cenusie.

 
Dimineata, insa, m-am trezit inconjurata de muzica Allei Pugacheva, in trenul de noapte unde tovarasii de cuseta (barbati) ne izgonisera fara drept de apel pe noi, cele doua femei, in paturile de sus (desi ale noastre de drept erau jos!) pentru ca eram tinere si… femei. Insotitoarea de vagon ne-a adus ceai. In fata ochilor mei se intindea cel mai verde peisaj cu putinta, un fel de Maramures de-al nostru combinat cu o farima de jungla amazoniana . Mi-am sters pe loc din minte imaginea cu care ma urcasem de cu seara in tren – si care se intarise, datorita mojiciei tovarasilor de compartiment – si am inteles, cumva, ca e posibil sa fie una din cele mai frumoase tari: cu farmecul ei, frust, pe care Romania cea snoaba il pierduse undeva pe drum.
 

Si nu m-am inselat. Ucraina aceea era plina de surprize – insa cele care mi-au ramas pina acum in minte s-au asezat direct in memoria gastronomica (si nu neaparat cea a papilelor gustative). Hotelul la care am stat – care purta numele orasului – avea un restaurant care depasea, ca fantezie si prezentare, asteptarile mele. In afara de mesele speciale, care fusesera organizate special in cinstea oaspetilor, la prinz aveam de ales intre cele citeva zeci de feluri de salate pe care le aveau in meniu. Practic, un meniu separat, cu descrierea componentelor si cu o fotografie sugestiva. All-salad bar, as fi putut spune, daca nu ar fi fost vorba decit de unul din felurile care se serveau acolo.

 
Dar ce salate! Trec peste obisnuitele combinatii de frunze verzi cu oua fierte si diverse legume – pentru ca salatele cele mai interesante din meniu erau cele care, pe linga ingredientele obisnuite, aveau cite un fruct: fie fructe uscate (prune afumate, nuci, smochine sau curmale taiate fideluta sau bucatele minuscule), fie proaspete, mar sau boabe de strugure, para onctuoasa, pepene galben . Si nu vorbim aici de prezentarea tipica de catering (bufet suedez), ci de salate care-ti veneau la masa (dupa sfertul de ora in care te chinuiai sa alegi ce salata sa vrei din cele citeva zeci), aduse maiastru, cu piruete, in niste pahare din cristal masiv, cu picior inalt. Totul respira un lux care, in anii aceia, in Romania, se gasea rar – si numai in hoteluri de 5 stele (aici erau doar 3). Tacimurile, vesela, olanda de pe mese… chiar si meniurile aveau un stil pe care hotelul cu istorie si prestanta reusise sa-l conserve pina si in comunism.
Pe atunci nu m-am gindit nici sa notez niste combinatii si nici sa fotografiez sau chiar sa iau vreunul din meniurile cu si despre salate. Acum imi pare rau – pe internet, nu apare nimic despre minunatele salate din gradina ursului.
Totusi, am gasit o pagina web care se jura ca ar contine toate retetele posibile de salate – doar ca e in engleza. Luati de incercati.

 

Sarea din bucate

joi, august 28th, 2008
De ceva vreme (poate de cind cu “evitati excesul de sare, zahar si grasimi”), dau peste tot mai multi oameni care evita sarea. E drept, nici eu nu sarez nimic excesiv, legumele le maninc natur si incerc sa pastrez gustul mincarii, sa nu adaug peste el mai mult decit e nevoie.
Dar in copilarie, mi-amintesc, singurii oameni care faceau asta erau cei care faceau tratament pentru inima – si mincau nesarat. Citeodata, daca chiar voiau si aveau si noroc, mincau chiar si piine fara sare, aclorida, cum scria, spre uimirea mea, pe eticheta acelei piini care era, singura, alba, din intreaga brutarie . Mi se parea atit de ciudat intregul ritual al bunicilor mei – ce pastile necesitau regim, ce fel de regim, care pentru ce era…

Dar acum exista oameni care maninca voluntar fara sare. Unii nu simt nevoia. Altii si-o reprima (nevoia), cu gindul la “preventie” – evident, tot a bolilor de inima and stuff. Iar eu simt ca timpul cind sarea din bucate era cel mai important ingredient a cam trecut… pentru unii.

Urechea

miercuri, august 27th, 2008

Am calatorit mult, in ultima vreme. E drept, v-am neglijat, dragii mei cititori, dar calatoritul prin locuri salbatice si fara semnal la telefon (ca sa nu mai vorbim de 3G!) nu se impaca, in aceasta tarisoara, cu bloggaritul. Dar in calatoriile mele am aflat atitea… am gustat mincaruri noi, am vazut cum gatesc oamenii lucruri la care nu ma mai gindisem.

 

Intr-o buna zi, in care in restul tarii a fost canicula, eu haladuiam intre Maramures si
Bucovina. Prin pasul Prislop, caldura era aproape insesizabila. In Cimpulung Moldovenesc, era tot bine. Asa incit m-am dat jos din masina si am intrat in prima cofetarie . Mi-am amintit, trecind pe linga ea, cum obisnuiam eu, in tinerete, sa evaluez orasele prin care treceam dupa varietatea de prajituri de la orice cofetarie (si dupa prospetimea lor, dupa gust si, citeodata, dupa prezentare si pret). Exact asa cum un chef evalueaza un oras dupa varietatile de legume, fructe, carne, peste si mirodenii din piata. Dar asta e o alta poveste.

 

Asa ca am intrat. Am fost tare dezamagita… Aceleasi prajituri cunoscute, nu pareau nici cine stie ce proaspete… Vinzatoarea vorbea la telefon si ma ignora, iar eu ma grabeam. Cind a terminat, desi nu ma hotarisem ce vreau, m-am ridicat din fata vitrinutei unde aproape ingenuncheasem, adulmecind prajiturile, si am privit-o, cautind in minte ceva de spus. Dincolo de umarul ei, ceva de o forma ciudata m-a facut sa ma opresc din comandat o oroare de prajitura  obisnuita: era ca o foaie rotunda de ceva crocant, maroniu -inchis… sub care, pe eticheta, scria Urechi, 1 leu. Am comandat, fireste, o ureche. Nu aveam nevoie de mai mult decit acest lucru nou, care trebuie ca era dulce. Am plecat spre masina, mirosind urechea – si amintindu-mi de Catifeaua albastra (the movie). Mirosea frumos, a scortisoara . Am gustat: o nebunie de dulce. O foaie dulce, crocanta, de coca frageda, cu sirop dulce (nu in exces – ci numai atit cit sa fie fragezita foaia) si scortisoara. Am ajuns, mincind, la o benzinarie de pe drum si m-am asezat la o masa. Mincam, incintata, din minunea fragile – iar un ciine flamind tare a venit la mine, cersind de mincare. Mi-a fost mila de el si am impartit urechea cu el. I-a placut, mi-a mai cerut…

 

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X